Ciozvârtele justiției și pantalonii adevărului

Furia cu care ideologii adulterini se năpustesc asupra celor pe care nu-i pot aborda din punct de vedere intelectual îmi întărește ideea că politica nu se va putea desprinde vreodată de calomnie.

Astăzi, plini de angoase, cu mințile bătătorite doar de dezgustul nenorocului, saltimbancii politicii țin morțiș să ucidă și ultimul mare mister al contemporaneității.

Cine, când și cum a născocit actul legislativ prin care ocnașii speriați de condițiile modeste oferite de un sistem penitenciar ruinat puteau merge acasă mult mai repede decât au ordonat judecătorii? O întrebare care înfierbântă încă mințile celor care au tot avut ocazia a și le pierde…

Și, chiar dacă de la trăsnaia aceasta născută din ispită politică s-a scurs deja jumătate de deceniu, nu puțini sunt cei care jinduie la ciozvârtele desprinse din stârvul justiției.

Legea recursului compensatoriu a fost născocită în laboratoarele jurice ale Guvernului Cioloș, ajustată de de o fostă puritană în materie de Drept, Raluca Prună, ministru al Justiției. Aceasta susține că a bătătorit, la vremea respectivă, drumul către CEDO, unde a dat explicații cu privire la problemele structurale în  asigurarea condiţiilor minime de detenţie și, „pentru că ni se cerea o măsură compensatorie, m-am gândit la această măsură”. Iar Parlamentul a adoptat apoi Legea recursului compensatoriu, cu introducerea unor măsuri ce au permis eliberarea a mii de condamnaţi înainte de termen.

Din nefericire, adevărul faptelor nu se poate impune, fie doar și din lipsă de fantezie, lăsând loc interpretărilor. Este și motivul pentru care, după atâția ani, lacome cu ficțiunea, cocotele politicii se avântă în declarații. Iar unele dintre aceste declarații îl privesc și pe fostul ministru al Justiției, profesorul ieșean Tudorel Toader, care, sub semnătură, a dat aviz negativ modificărilor parlamentare, susţinând neconstituţionalitatea proiectului de lege.

Un detaliu circumstanțial care ar trebui să lumineze calea realității pentru toți cei ce pretind că incredibilul e parte determinantă a neadevărului.

Fără îndoială, deși nu găsește încă nici prilejul, nici cheful de a-și pune pantalonii, adevărul nu poate fi mistificat sub imperiul fricii.

Chiar dacă nu există ceva mai liber decât imaginația, pentru a ajunge la concluzii e necesară înțelepciunea. O înțelepciune care – ce soartă! – devine defect când e folosită cu imprudență.

Nu cred că prin osteneala vulgară de a răsturna mereu adevărul faptelor se apără o ideologie, oricare ar fi aceasta. La fiecare gram de îndrăzneală era necesar, odinioară, câte un chintal de intelect pentru a așeza adevărul în rafturile istoriei. Astăzi, însă, imperativul verbului a visa nu rămâne, în politică, doar o chestiune de uz intern. Cât despre intelect…

Și… da, din nefericire, lumpenproletariatul are deja reprezentanții săi pe scena politică, tot mai lacomi cu afuriselile și nedreptățile.

Diana MITREA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *